Despre mine
Povestea mea de călător începe undeva în copilărie, la 7-10 ani, fiind băiat mic la țară la mamaie, într-un sat pe lângă Severin. Sarcinile cele mai importante pe care le aveam de făcut erau să mă duc cu gâștele, să mă întorc cu gâștele, să mă duc la bunar să iau apă și să mă duc la magazin sau la oraș să cumpăr câte ceva. Toate astea aveau loc în preajma sau la marginea unei mari livezi de meri și migdali, care la vârsta aia îmi părea infinit de mare. Mereu mă lăsam furat de peisaj. Ascultam vântul între copaci, mâncam mere verzi, urmăream gâștele în largul lor, ieșite din curte, din sfera de influență a omului. Încercam constant să mă apropii mai mult de natură. Am mers de câteva ori desculț pe uliță, până să mă certe mamaie că orășenii nu merg desculți, că se fac de râs. Pe măsură ce am crescut, am avut tot mai puțin timp, și alte preocupări, ca să mă mai bucur de asemenea lucruri. Totuși, a fost un șoc o anumită vară, pe la 13-14 ani, în care am ajuns la țară și am văzut livada dispărută. Tăiată toată și arsă în sobe în iarna grea de dinainte. Pădurea copilăriei mele dispăruse pentru totdeauna.
Biciclete am tot avut când eram mic, am avut și pe la țară, dar când eram mic nu mă prindea neapărat în afara ideii unor ture scurte pe stradă sau pe uliță. Spre sfârșitul școlii generale, însă, în București, a fost o vară care mi-a rămas în cap. Împreună cu un grup mic de prieteni, ieșeam aproape în fiecare zi în Herăstrău cu bicicletele. Eram deja băiat mare, aveam o Mountain Bike argintie, de oțel, cu 18 viteze, fără suspensii, cu roți de 26, luată de la Metro. Mi se părea nemaipomenit de mare și de frumoasă. Umblam tot parcul, dădeam ocol la lac, traversam lacul pe podul de cale ferată, uitându-ne cum treceau trenurile, pe urmă mergeam pe partea cealaltă, prin iarbă și pe potecile de pământ. Simțeam că aveam o libertate absolută, că pot să pedalez oriunde. Undeva spre sfârșitul școlii, însă, mi s-a stricat butucul spate, și nu am mai putut merge cu ea. A intrat în beci, de unde nu avea să mai iasă mulți ani. Dorința mea de a evada cumva s-a făcut simțită în 2006, printr-un episod care era să se încheie cu mine undeva pe fundul Văii Cerbului din Bucegi, și doar norocul a făcut să nu fie așa. Nu am reușit la momentul respectiv să înțeleg de unde venea dorința de a umbla.
Abia în facultate, dând accidental pe net peste conceptul de cicloturism, m-am gândit să pun cap la cap cele 2 mari plăceri ale copilăriei mele (3, dacă pun la socoteală Lego și meșteritul). Împreună cu un prieten pasionat de biciclete am plecat în primele mele 2 ture de cicloturism, și din 2010 încoace un tur la jumatea anului prin zone noi ale țării a devenit o constantă a vieții. Îmi place în general să călătoresc, cu avionul, mașina, trenul, vaporul, roaba sau orice altceva, dar nimic nu îmi dă aceleași senzații ca drumul pe bicicletă. Drumeția pe jos se apropie, dar nu simt că am aceeași libertate, sunt încorsetat într-o rază mică de acțiune.
Odată câștigată libertatea de a umbla, mi s-a părut normal să încep întâi cu țara. Căutând locuri interesante prin preajma orașului, invariabil dădeam peste bloguri ale altor călători sau cicloturiști care mai văzuseră și alte zone frumoase din țară. Așa am ajuns să strâng o listă uriașă de locuri pe care aș vrea să le vizitez, toate în țară. Și când încep să plănuiesc un tur nou, găsesc mai multe. Și când sunt pe drum, găsesc altele, nemarcate pe hartă sau pe net. E o țară nemaipomenită, și deși nu mă dau în lături de la a vedea alte țări, simt că mai am multe de văzut aici încă.
Și de ce scriu, până la urmă? Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu și să citesc. Am admirat mereu măiestria, abilitatea cuiva de a modela ceva, fie că e sunetul, culoarea, metalul, lemnul sau cuvântul. Le-am făcut pe toate, însă am rămas la plăcerea de a scrie și de a fotografia, fiindcă mai teribil decât să nu călătorești mi se pare să călătorești și să uiți ce ai văzut, ce ai simțit. Pentru mine, blogul este un instrument de memorie emoțională. Vreau să retrăiesc fiecare nuanță a zilelor de pe drum. Mă ține în priză iarna, când nu umblu mai nicăieri. Și, la fel cum blogurile, jurnalele și cărțile altora m-au inspirat, vreau ca experiențele mele, oricât de subiective sau de limitate ar fi, să ajute măcar o singură persoană să facă pasul afară, pe ușă, și să plece încotro vede cu ochii, apoi să se-ntoarcă cu o poveste.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu