Floașterf: Turul din 2011

     2011 a rămas ceva vreme anul-etalon pentru mine. Cea mai mare distanță, cele mai multe zile pe drum, cel mai mare câștig de altitudine. Totodată a fost și ultimul tur petrecut majoritar în companie, cu discuții, glume, ajutor reciproc, încurajări. Peisajele, satele și oamenii, însă, m-au marcat profund, într-atât încât fiecare tur făcut ulterior, cu excepția celui din anul de grație 2013, a trecut prin spațiul intra-carpatic, înapoi în dealurile arse de soare, pe drumurile seci, de piatră spartă, pe malul Oltului, tânăr pârâu abia, care șerpuiește printre casele mâncate de timp, nepăsare și abandon.

     Traseul s-a născut spontan, din amintirea bisericilor fortificate săsești ca monument colectiv, sau o serie de monumente unice, însă cu o serie de caracteristici în comun. Ieșit de relativ puțină vreme din starea de spirit a turului din 2010, căutam o nouă țintă împreună cu Sebi, ceva care să ne gâdile interesele arhitecturale și curiozitățile peisagistice. Numărul mare de biserici fortificate, dar și orașele frumoase din jur (Brașov, Sighișoara, Mediaș, Sibiu) ne-a dat o mulțime de opțiuni de formulare a traseului. Așa mi-am descoperit și marea plăcere de a plănui rute, de-a rumega variante, cântărind factori ca distanța, atractivitatea, timpul, panta, densitatea de obiective, umbra sau gradul de civilizație pentru a duce traseul în stânga sau în dreapta la răscrucea cutare.

     Antrenamentele au fost puține, constând în mare parte din ture de probă cu Tractorul, care suferea constant modificări și nu ieșea de 2 ori pe stradă în aceeași formulă. Îmi aduc aminte cu plăcere de perioadă, când încă nu știam limitele pieselor, ale genților, nu știam ce cere drumul, cum să mă adaptez. Totul părea posibil, parcă orice configurație posibilă aș fi reușit s-o fac să funcționeze cumva. Peste toate a tronat dorința de viteză, în căutarea căreia am făcut foarte multe compromisuri pentru îmbunătățirea aerodinamicii, apoi a esteticii. Undeva la coadă, departe, a fost ergonomia. Întâmplător sau nu, a fost turul cu cea mai incomodă poziție și cu cele mai dificil de folosit bagaje. Nu regret însă nicio secundă. Nicio oprire pe marginea drumului, să mă întind în iarbă să-mi îndrept spatele, nici geanta de mâncare subdimensionată, nici geanta de cort, pe care o mișcam din 5 în 5 minute cu genunchii, nici bidoanele cele mai ieftine, de plastic, din cauza cărora o săptămână am băut apă călâie, uneori de-a dreptul caldă, cu un puternic gust de plastic. Am învățat din toate.

     Traseul turului din 2011, numit retroactiv Floașterf de Sebi în amintirea satelor cu nume românizate ciudat, sau pur și simplu prostesc, întâlnite pe drum: